julie.

Azi. Orianda mi-a adus aminte, de o perioada foarte frumoasa din viata mea. Inotul. Am inceput inotul in clasa I. Intotdeauna mi-a placut apa, dar ca orice copil, imi era frica sa bag capul sub apa. Dar sub indrumarea profesoarei de inot, am bagat si capul sub apa. Parintii mei doreau ca eu sa stiu sa inot. Nimeni nu se astepta la ceea ce avea sa urmeze...

In primii doi ani, aveam cate 3-4 antrenamente pe saptamana. totul era lejer, nu ma gandeam nicio secunda la performanta.[ce stia un copil de 10*11 ani despre performanta...mai nimic]. Cum avansam antrenamentele deveneau din ce in ce mai grele, mai obositoare. recunosc, niciodata nu am avut rezultate stralucite. am participat la 6 concursuri nationale dar nu am avut niciun rezultat semnificativ, in schimb la un concurs international am ocupat locul 3. profesoara de inot era axata mai mult pe cei care aveau viteza, eu nu aveam niciodata. singurul lucru cu care ma incalzea profesoara era faptul ca eu eram singura care executa corect 3 din cele 4 stiluri. nu aveam eu viteza, dar aveam tehnica. si nu ma laud. asa a fost.

in al 7-lea an antrenametele erau 7 la numar pe saptamana. eu intrasem in clasa a8-a. asa ca nu aveam timp si de sport si de scoala. cum la scoala aveam rezultate, am lasat inotul deoparte si m-am axat pe scoala.

Asa a luat sfarsit mica mea cariera in inot.  Inotul a fost copilaria mea. Oamenii de acolo, apa, colegii, cantonamentele, concursurile. totul . si nu regret nimic. iubesc perioada aceea.